2020-02-26 22:02:46
Întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcată şi nu-s nici unul nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe acest pământ.
Dacă episodul femeii cananeence poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever), al samarinencei nu-i decât urmărirea unui duel aprig şi fără cruţare.
Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsă de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntării spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo faţă către faţă – în tăcerea şi arşiţa amiezii de vară, în centrul întinderii deşarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenţa – nevăzută – a elementului apă va fi în curând completată prin manifestarea Duhului însuşi) – două caractere, două puteri, două libertăţi. Hristos a recunoscut în femeia care a venit să scoată apă una din acele firi necăldicele vrednice a fi provocate şi cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca, aşa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 4, 4-26) – nu altminteri decât al lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 24) – este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă şi nu-s nici unul nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe acest pământ. Hristos are de înfruntat (şi biruit) o fiinţă vie şi puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice şi pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligenţă şi judecată, mândră, ironică, arţăgoasă. Domnul o acceptă aşa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor şi impetuozităţilor duelului, dar şi marii Lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preţ!
De aceea Domnul procedează mai întâi fără grabă, accentuând aspectul întâmplător al întâlnirii şi parcă încercându-şi, măsurându-şi, iscodindu-şi adversara: abia la sfârşit şi numai după ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei – situaţia ei matrimonială (Bine ai zis că nu ai bărbat...) – va da (asemenea medicului chirurg: izolează abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de graţie, irezistibilă: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine”.
(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 42-43).
Πηγή
paraklisi
Dacă episodul femeii cananeence poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever), al samarinencei nu-i decât urmărirea unui duel aprig şi fără cruţare.
Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsă de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntării spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo faţă către faţă – în tăcerea şi arşiţa amiezii de vară, în centrul întinderii deşarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenţa – nevăzută – a elementului apă va fi în curând completată prin manifestarea Duhului însuşi) – două caractere, două puteri, două libertăţi. Hristos a recunoscut în femeia care a venit să scoată apă una din acele firi necăldicele vrednice a fi provocate şi cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca, aşa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 4, 4-26) – nu altminteri decât al lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 24) – este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă şi nu-s nici unul nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe acest pământ. Hristos are de înfruntat (şi biruit) o fiinţă vie şi puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice şi pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligenţă şi judecată, mândră, ironică, arţăgoasă. Domnul o acceptă aşa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor şi impetuozităţilor duelului, dar şi marii Lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preţ!
De aceea Domnul procedează mai întâi fără grabă, accentuând aspectul întâmplător al întâlnirii şi parcă încercându-şi, măsurându-şi, iscodindu-şi adversara: abia la sfârşit şi numai după ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei – situaţia ei matrimonială (Bine ai zis că nu ai bărbat...) – va da (asemenea medicului chirurg: izolează abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de graţie, irezistibilă: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine”.
(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 42-43).
Πηγή
paraklisi
ΜΟΙΡΑΣΤΕΙΤΕ
ΔΕΙΤΕ ΑΚΟΜΑ
ΠΡΟΗΓΟΥΜΕΝΟ ΑΡΘΡΟ
Τένις: Αποχωρεί από την ενεργό δράση η Μαρία Σαράποβα
ΣΧΟΛΙΑΣΤΕ
